Lecţia de ştiinţă (Episodul 32) – Şahul, de la ştiinţa războiului la sportul minţii

Rubrică realizată de prof.dr.ing. Luminiţa VINŢAN

Considerat de unii un joc, de alţii un sport, şahul constiutuie fără îndoială o veritabilă ştiinţă.

Originile jocului de şah sunt, şi astăzi, neclare. Unii istorici în plasează în Grecia Antică, alţii în India iar alţii în China. Cert este că strămoşul şahului este menţionat în India ( mai exact în regiunea Punjab) încă din anul 550 î.Hr., fiind numit ”chaturanga”. 20 de ani mai târziu este menţionat în China, pentru ca, în anul 600 î.Hr., să fie subiect liric, în lucrarea persană ”Karnamak”.

Cele mai vechi piese de şah găsite de arheologi sunt datate 650 î.Hr., pentru ca, zece ani mai târziu, în î.Hr., şahul să fie evidenţiat şi în Egipt.

Califul Omar este cel care a facilitat răspândirea șahului în Lumea Islamică, începând cu anul 700 î.Hr. Jocul ”chaturanga” era foarte popular în India secolului al VII-lea. Victoria sau eşecul jucătorilor consta în mutarea inteligentă a pieselor pe o tablă marcată cu 64 de pătrăţele, albe şi negre. Mutarea era hotărâtă de aruncarea zarurilor. Ulterior, “chaturanga” a fost rebotezat ”ksatriya”. Confruntarea în joc era echivalentă cu întrecerea într-un duel. Astfel, acest joc de noroc, în care se foloseau zaruri, era pus pe acelaşi nivel cu o bătălie adevărată.

Cu trecerea timpului, jocul a căpătat câteva modificări, din care cele mai importante au fost botezarea în ”shatrani” şi reducerea numărului de jucători, la doi, care erau sfătuiţi de o a treia persoană, numită ”firzan”. Jocul era câştigat atunci când unul dintre jucători captura ori regele, ori întreaga echipă de piese a adversarului. Ulerior,aceasxtă situaţie a devenit mult mai cunoscutul ”şah-mat”.

Ideea de mat nu a fost inventată, ci a apărut în mod automat, odată cu transformarea jocului într-un joc pentru doi. Jocul s-a răspândit, cu ajutorul neguţătorilor, în întreaga lume. A ajuns în Europa, în perioada de expansiune a Imperiului Bizantin. Şi în Grecia, şahul a cunoscut unele modificări.
Pentru a schimba jocul indian de război în joc de şah a fost nevoie de renunţarea la zaruri, un revoluţionar pas înainte.

În primul secol d.Hr., grecii i-au ajutat pe indieni să facă pasul final care a dus la apariţia şahului. Grecii au adus în nord-vestul Indiei jocul lor, ”petteia”, mai simplu decât şahul. Toate piesele erau egale şi puteau să se ”omoare” una pe alta. Dar, cel mai important lucru era că la jocul grecesc nu se foloseau zaruri. Jucătorul decidea ce piesă va muta și unde, având libertatea totală de alegere.

Vikingii au fost cei care au importat şahul în Islanda şi Anglia, mărturii ale acestui joc în regiune atestând că era practicat în secolele XII-XIII. De aici, a pătruns cu uşurinţă în Franţa, Germania şi alte ţări europene, fiind jocul favorit al regelui Ludovic al IX-lea. În secolul al XV-lea, a fost decretat în Franţa ca Joc regal. Şahul a ajuns apoi şi în America, odată cu descoperirea şi cucerirea Lumii Noi.

Setul modern de şah a fost stabilit de englezul Nathaniel Cook, în 1835 şi îmbunătăţit de Howard Staunton. De aceea, piesele de şah cu care se joacă azi sunt cunoscute drept
piesele Staunton, singurele permise în competiţiile internaţionale.

Primul turneu internaţional de şah a fost organizat la Londra, în 1851 şi a fost câştigat de Adolf Anderssen (Gemania). Printre cei mai mari jucători de şah din lume se numără Tal, Alekhine, Petrosian, Spassky, Smyslov, Anatoli Karpov şi Gary Kasparov, Ben Franklin.
Astăzi, şahul se joacă nu numai pe tabla clasică, ci şi între om şi calculator, dar şi pe internet, fiind create numeroase de camere de joc.